The Violinist by And I Walk Alone.

Vioară în metrou. Pe peron. Pe scară. Pe asfalt. Tu.
Tu pe asfalt. Pe scară. Pe peron. În metrou. Vioară.
Ambulanţă parcată pe zebră.
Zebră în ambulanţă.

Ninge.

Noapte. Ninge, şi temperatura e în jur de zero grade. Zăpada începe să se topească şi îngheaţă la loc. Se face poleiul negru, cel mai mortal polei, pentru că nu se vede.
Secţia noastră de urgenţă primeşte traumatismele?! Hai să spălăm ambulanţa.

Tu caută în ecouri. Înregistrări tăcute ale viitorului. Praf obosit, transpirat, al amintirilor. Miroase a moarte, a pământ, a asfalt. Sânge, sau poate doar apă, sau ulei? Zâmbet de copil. Încălzeşte-l, încălzeşte-mă. Ia-mă în braţe. Caută în ecouri.

Acum să schimbăm strada, să căutăm în cealaltă parte a oraşului, sau în alt oraş, sau în altă ţară. E mai sigur acolo.

Era noapte.
Mergeam cu tata în maşină în drum spre casă când a apărut în faţă un motan. Am oprit maşina şi tata mi-a spus să mă duc să-l duc pe marginea drumului. Era şchiop, înfometat, speriat. M-am apropiat de el… şi deodata s-a luminat şi am simţit o lovitură… Era tata… mă călcase.

War de FelixKlee.

Eram mic.
Înspre apus, focuri uriaşe făceau din noapte zi. Mi se părea spectaculos. Aş fi dat orice să simt căldura focului, să fiu martor la dansul hipnotic al focului. Acum, cam târziu zic eu, am înteles de ce toate femeile plângeau la vederea minunatei privelişti: se ardeau trupurile soţilor, fiilor, fraţilor lor la sfârşitul fiecărei zile de luptă!