Să evit străzile aglomerate. Să evit oamenii cu feţele tristă. Să evit rutina oraşelor de beton. Să evit.
Să zâmbesc
Să caut în scorbura mesteacănului din parc. Să caut în strugurii din via bunicilor. Să caut.
Să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine. Nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.
Există în mine lucruri pe care le pot ameliora, dar şi altele care îmi rezistă şi pe care nu le voi putea învinge. Urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Nu am învăţat să mă accept în totalitate.
Lumea e oglinda sufletului meu, trăirilor mele.Nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Nu-ţi zâmbeşte. Ea există, atât. Nu ea mă necăjeşte, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le fac.
Şi atunci mă gândesc să schimb ceva. Să-mi schimb ţara (?). Nu aş vrea să schimb ţara, ci oamenii. Adică pe mine.
…şi când crezi că vrei altceva, alegi să schimbi ţara, dar nu pe ea în sine, ci s-o schimbi cu alta.

The Violinist by And I Walk Alone.

Vioară în metrou. Pe peron. Pe scară. Pe asfalt. Tu.
Tu pe asfalt. Pe scară. Pe peron. În metrou. Vioară.
Ambulanţă parcată pe zebră.
Zebră în ambulanţă.

Ninge.

Noapte. Ninge, şi temperatura e în jur de zero grade. Zăpada începe să se topească şi îngheaţă la loc. Se face poleiul negru, cel mai mortal polei, pentru că nu se vede.
Secţia noastră de urgenţă primeşte traumatismele?! Hai să spălăm ambulanţa.

Tu caută în ecouri. Înregistrări tăcute ale viitorului. Praf obosit, transpirat, al amintirilor. Miroase a moarte, a pământ, a asfalt. Sânge, sau poate doar apă, sau ulei? Zâmbet de copil. Încălzeşte-l, încălzeşte-mă. Ia-mă în braţe. Caută în ecouri.

Acum să schimbăm strada, să căutăm în cealaltă parte a oraşului, sau în alt oraş, sau în altă ţară. E mai sigur acolo.

Era noapte.
Mergeam cu tata în maşină în drum spre casă când a apărut în faţă un motan. Am oprit maşina şi tata mi-a spus să mă duc să-l duc pe marginea drumului. Era şchiop, înfometat, speriat. M-am apropiat de el… şi deodata s-a luminat şi am simţit o lovitură… Era tata… mă călcase.

War de FelixKlee.

Eram mic.
Înspre apus, focuri uriaşe făceau din noapte zi. Mi se părea spectaculos. Aş fi dat orice să simt căldura focului, să fiu martor la dansul hipnotic al focului. Acum, cam târziu zic eu, am înteles de ce toate femeile plângeau la vederea minunatei privelişti: se ardeau trupurile soţilor, fiilor, fraţilor lor la sfârşitul fiecărei zile de luptă!

E greu să spui cine îţi e alături, oricum lângă tine nu va fi nimeni la sfârşit. Îţi beau sângele, îţi usucă durerea… iar când pleci – îţi uită numele. Le pasă doar când eşti înaintea lor, după… eşti lăsat în urmă şi inspiri praful tăcerii.

Şi închizi ochii, şi le zici tuturor că nu ai chef, şi lor nu le pasă şi închizi ochii, şi închizi gura şi taci, şi nu vezi şi-ţi întrerupi respiraţia să nu mai simţi, să nu mai ocupi loc pe pământ … inima să înceteze să bată şi să zbori… să vezi, să simţi, să auzi, să miroşi adevărul.

Îţi scriu din camera mea, despre care nu ţi-am povestit prea multe. Acum e şi mai rău aici; covorul e acoperit de zeci de cărţi prăfuite aruncate de pe rafturi. Din păcate nu am apucat să le citesc nici pe jumătate… însă mă simt bine aici. E odaia mea, şi e bine … Aici bate atât de frumos lumina, ca un concert rock în sală, ştii? Camera mea îmi aminteşte de tine, chiar de nu ai fost niciodată aici. Probabil pentru că mereu mă gândeam la tine aici… aici îmi făceam vise şi aici erau făcute planurile. Mereu ascult piesa noastra… şi asta îmi aminteşte de tine, când încercam să scurtăm distanţele şi să lungim timpul, însă cred că nu am calculat bine viteza.

Vom lua câteva alune, iar îngheţata se va topi până dimineaţa pe noptieră.

12 octombrie 2008